Umblăm pe dealuri verzi,
prin grădini deprinși cu mersul peste câmpuri,
liceeni de la țară.
Ne scoate iarba din minți duminica,
în preajma orașului.
Iunie.
Femei și soldați prin tufe de alun
unde urzica e aspră și rece.
Bolnavi prin imperiul miresmelor trecem
cu o sfială aproape de moarte,
ziua vibrează de libertate
și unul din noi spune: „E vremea coasei”.
Tragem pe nări somnul amiezii de la răchita albă,
adormitoare și de la floarea de soc
cu miros de rut și de apă și de la tei, din sudoare
și din țigările scuturate și din pământ.
Sângele deprinde o bucurie confuză până la suferință,
până la versul liber.
Sensul versurilor
Piesa descrie o zi de duminică petrecută în natură, evocând amintiri din tinerețe și sentimente de nostalgie. Este o contemplare asupra frumuseții simple a vieții și a legăturii dintre om și natură.