Cupa lui Ștefan.
Într-o mănăstire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă-acest banchet voios
Și în timpul mesei zice dureros:
– „Ștefan după moarte lăsă moștenire
Arcul său și cupa l-astă mănăstire.
Cu Cantemireștii leșii au venit
Și prădând locașul, arcul au răpit;
Însă n-au răpit cupa minunată!
Ea trăiește încă, de mirare!.. Iată!”
El arată cupa.. Toți s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.
Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa și-astfel a vorbit:
– „Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?.. Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei îmbracă manta de înțelepciune;
Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune.
Dar înțelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.
Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morții tremură mai rău!.
Ștefan nu mai este.. Însă o să vie
Alți Ștefani cu viață și cu bărbăție:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!.
Însă pân’ să vie lanțul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.”
Zice, -aruncă cupa și o sparge-n trei..
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.
Sensul versurilor
Piesa evocă trecutul glorios al Moldovei sub Ștefan cel Mare și deplânge starea prezentă de slăbiciune. Exprimă speranța într-un viitor în care un nou lider va readuce măreția națională, dar până atunci, simbolul acestei măreții, cupa lui Ștefan, este distrusă și pusă deoparte.
