Firește, sunt un biet nebun,
Când lumea e ce este
Trăiesc ca-n poveste
Și la nimica nu sunt bun.
Firește, sunt un biet nebun.
Zadarnic am copii și casă,
Mă simt tot omul de-altădată,
Iubesc pe loc, urăsc îndată,
Fatalitatea mă apasă.
Zadarnic am copii și casă.
Dar orice sunt, așa cum sunt,
Tot am o mângâiere:
E tainica plăcere
De-a ști că merg către mormânt,
Și sunt acela care sunt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de alienare și acceptare a morții ca o eliberare. Vorbitorul se simte un nebun într-o lume pe care nu o înțelege, dar găsește o consolare paradoxală în conștientizarea propriei mortalități.