Atât de dulce și de castă-apare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuțește-nfiorată
Și ochiul nu-ndrăznește s-o măsoare.
Veșmânt de blândă umilință are,
Deși, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvederată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.
Privirile desfată și alină,
Încât din ochi, dulceața-n suflet trece,
Și n-o-nțelege cel ce n-o încearcă;
Un duh ușure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor și se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.
Sensul versurilor
Piesa exprimă admirația profundă și respectul față de o figură feminină, idealizată pentru frumusețea și puritatea ei. Prezența ei are un efect copleșitor, inspirând tăcere și reverență, fiind percepută ca o minune cerească.