Ca să uităm…
Nu se produce de la sine
Chiar dacă gândul ne întoarce.
Eliminăm ce credem că nu-i bine
Şi de e rău şi lacrimă ne stoarce…
Nu o vărsăm…
Să ţinem minte…
Ne dăm silinţa de-a reţine tot
Sau cel puţin dorim o fracţiune
Şi insistăm – crezând că alţii pot –
Să apelăm la raţiune,
Dar ne dezminte…
O amintire…
E-un mister de „clip” incontrolabil
Din mii de aventuri sau întâmplări banale.
Ce-i important nu e indiscutabil;
Reţii detalii mai puţin reale,
Nu-i retrăire…
Un vis…
E o dorinţă ce nu poţi atinge,
Un ideal de-a fi sau material
Dar e şi-un şir d-imagini – că-i senin şi ninge
Sau întâlniri cu chipuri neştiute-n spaţiu sideral –
Nimic precis…
O realitate…
Este puterea de-a te recunoaşte
Aşa plin de defecte, să te vezi că ai.
Pe cei din jur – chiar ura de se naşte –
Tu circumstanţe atenuante să le dai
Este-o necesitate…
Surpriza…
E şocul tahicardic „flash” d-adrenalină
Cu-nţepături sternale şi apnee scurtă,
Iar de-o creezi, faci clipa o visare fină,
Produci pupile fixe în extaz, derută…
Căci este miza…
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a amintirilor, viselor și realității, subliniind dificultatea de a reține momentele și de a distinge între esențial și irelevant. Ea reflectă asupra modului în care percepția noastră modelează experiența și cum ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.
