Alexandru Macedonski – Noaptea de Mai

Noaptea de mai.
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge,
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzeele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniti: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniti: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai înainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?..
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit..
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zadarnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie..
Veniti: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneș-i a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se-nveșmântă,
Pe prefrățatele lui ape plutește albul nufăr..
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. – Veniti: privighetoarea cântă.
Posomorirea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde stă deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce-nălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă..
Se lumina întinsa noapte cu poleieli mângâitoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă..
Bârfesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau..
Reînviează ca prin farmec idilele patriarhale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrimare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit..
Veniti: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată..
Halucinat când este-auzul, vederea este fer
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunei sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin
O! feeric a naturii, desfășura-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a istoriei, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem aI fiecărui, desfășura-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniti, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer..
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu salbe de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi
A-nșeilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brazdă cu mii de cai;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera stravrezie împăciurea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi – și el uită –
Cu clarobscur masca urâtul se șterse formele prea bruște, –
Făcu să tacă zârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise văilor să cânte și dealul nu mai pregeta,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise păsării să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înalță parfum de roze și cântec de privighetoare
Iar când și mie-mi zise:, , Cântă! „, c-un singur semn mă deșteaptă,
Spre înălțimi netulburate mă reurcă pe-o scară sfântă..
În aeru-mbătat de roze, veniti: – privighetoarea cântă.