Mă trec pe zi ce trece cu oră sau minut,
Stingând, dintr-un menit de vis, crepuscul
Și numai eu mă văd, încă de la un prim sărut;
Mă trec pe lângă oglinzi și trag cu ochiul
Și m-amăgesc că sunt mereu același, retușat minuscul,
Zicând; „Sunt mult mai bine c-alții!”.. Mi-e deochiul!
Mă trec o genă în urme de urmași
-Ce-ar fi ai mei- m-aseamăn omenire,
Dar tot eu nu-s de-al lor, nu-i am chezași..
Mă trec cu un profund, adânc, regret
Că nu rezist până când știința va cunoaște nemurire..
Mă păcălesc, că vreau.. C-o să mă mai repet.
Mă trec, nevrând s-o fac cu obstinență,
Crezându-mă deasupra celor ce-au trecut și s-au uitat,
Dar n-am alți aliați, nu-i nicio penitență;
Mă trece gândul c-au fost toți la fel,
Gândul; „Ce unici suntem, pierderea-i un prematur păcat!”..
Și am, ascuns răspuns verificat.. Nimic nu-i eternel!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a efemerității vieții. Vorbitorul reflectă asupra propriei existențe, a regretelor și a dorinței de nemurire, confruntându-se cu realitatea că nimic nu este etern.