În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lângă frunză și copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,
Trăsnet roșu ce-nfășoară și surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziș,
Întunericul în cale i s-a pus în curmeziș –
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj întunecat și înfricoșător din adâncul pădurii, dar subliniază persistența speranței și a frumuseții prin cântecul neîntrerupt al privighetorii. Chiar și în mijlocul grozăviilor, există o rază de lumină și armonie.