Ce ploaie caldă-n vuiet de iunie început,
Nori gri-n spume gri întâi apoi de gri fundal
Coboară, toarnă şi ne spală într-un neprevăzut!
Asfalt, pământ emană un abur de furnal.
Stau mut de încântare ca la un cal în tropot,
Picuri imenşi se sparg ‘n extazic de masaj,
Ador ce cântec dulce se înalţă lin din ropot.
Mi-e dor de-o mare sumbră, visez pelerinaj.
Maşinile stropesc şi fâşie a petarde,
Exploziile curg şi se propagă-n tunet,
Spectacolu-i complet, în apă totul arde,
Făclii răsar, se scurg într-un ciudat de sunet.
Plec din oraşul tern şi cu umbrele strâmbe
Cu tipi în „jeep”-uri negre şi cu clădiri pompoase,
Mă duc la ţară; în câmp natura nu s-ascunde,
E valuri grâul verde, se-ntorc ţărani cu coase.
Un câine stoic stă, nu mişcă, dă un scutur,
E ud cu urechi blegi, agale mă priveşte.
Intru-n maşină stors, nu ştiu de ce mă bucur?!
Pe tablă-s pocnituri, „deluje” nu pridideşte.
Simt sufletul curat de-ardoare, aş vrea să plec
Dar să nu pierd din cântec de sunet şi lumină!
Căci uite-un căruţaş ce nu-i dotat „high tech”
Trăind intens, la maxim c-un cal.. nu c-o maşină.
Şi fug nebun spre-o apă ca să o văd crescând,
E toată-nvolburată de cafeniu cu spumă.
Alerg apoi, nu stau, am gând de furibund;
Las totu-n urmă, fug, dorinţa mă sugrumă!
Într-un târziu ajung.. ferice tot mai plouă,
Mă-ndrept spre litoral, cobor desculţ pe plajă,
Privesc spre necuprins la mare, parcă-i nouă.
Simt aerul sărat, sunt tot cuprins de vrajă.
Atras sunt de vâltoarea cu încreţiri de alb
Ce poartă-n aspiraţii traiecte nesfârşite,
Gândesc la cei pieriţi, cu corpul rece, dalb.
Mă-ntorc către maşină, cu lacrimi neoprite.
Îmi curg şiroaie multe, nici nu mai ştiu de sunt,
Am gust sărat de lacrimi cum marea-nvolburată,
Nu mai sunt un real, am devenit un gând.
Doar plâng în neştiinţă.. Am inima plouată..
02. 06. 2010
Sensul versurilor
Piesa descrie o evadare din mediul urban sufocant în mijlocul unei ploi torențiale. Călătoria spre natură și mare aduce o stare de melancolie și reflecție asupra vieții și a pierderilor.