Ce-am pățit, doar adormisem
– E-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune și n-am vine….
mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
și, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei…
și nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredință în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei… e-adevărat, nu mai am simțul foamei,
atâta de ușor rămas, fără dorinți, un privitor de seameni….
sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai știu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiții, nu mai sunt plăceri, nici post…
dar ce tot zic, mut… mă duc să-i prind pe alții, să prind rând.
Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un șir zburând mergând…
Eu unu’ îl văd. Sunt niște umbre fumegând, arzând………………………………
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând…
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui spirit desprins de corp, care levitează și privește înapoi la viața sa cu un sentiment de regret și detașare. Spiritul nu mai simte nevoile lumești și observă lumea din jur, realizând că nu mai aparține acesteia.