De-i noapte fără ea, nu-i vis
şi mintea, sufletul, sunt negre;
cum zile fără soare, nopţi nu sunt integre.
E-o bucăţică de culoare, de pe cerul negru, alb deschis.
De mic copil o atingeam cu mâna;
avea nenumărate semne ce le-nţelegeam.
Le-am dat uitării, nu mai sunt, căci pe atunci din timp îmi luam.
Acum doar o remarc accidental; că e-o prezență şi că-i „una”.
Mă-nebuneşte gândul când nu se arată
‘n tot ce se compune, în globul ei de sferă;
este femeia plină de mister ce se ascunde de pudoare şi ce speră
să fie veşnic tânără, să aibă o parte de necunoscut, să fie ne-ntinată.
Ne-ncântă de când lumea, are forme multe,
este sălaşul miilor de inspiraţii, este Muza;
se oglindeşte-n ape, este şi oglinda, e suavul din oceanul negru, e meduza.
O vezi frumoasă; dar e şi venin, te poate otrăvi sau să te-ncânte!
Fiţi mai fideli la tot ce vă-nconjoară şi aveţi într-„una”,
pierdeţi-vă din timpul -ce oricum n-aveţi-
nu fiţi tangenţiali la ce există! Este evidentul câştigat şi nu este ce credeţi;
lăsaţi-vă conduşi de vis pe căile luminii de cristal, plecaţi la braţ cu LUNA!
05. 06. 2010
Sensul versurilor
Piesa este o odă metaforică adusă Lunii, văzută ca sursă de inspirație, mister și frumusețe. Luna este personificată ca o femeie eternă, plină de secrete, care fascinează și incită la visare.