Natura pentru ea a inventat cerceii
Cu primăvara în cozi de vișin, de cireș
Și florile la fel, să-i facă fără greș
Miresme ce-i adulmeci; misterele femeii!.
Și trupu-i de chitară și sol, volupta, cheia,
Își așează lied pe strune ciupindu-și coarde fine
Să încânte-n unde lungi coralele divine
Trecând sunet sublim peste Univers; femeia!.
E amanta nesfârșită, pășit în zbor pe alee,
Degete fine în păr cu mângâieri de griji.
E caldul pat ce așteaptă să vindece din schiji
Iertând o părăsire. Tot ea-i un nimb, femeie!.
Deliciul nici n-ar fi de n-ar fi ea scânteia
Să aprindă sori din zâmbet, să nască dor ideii
De-a atinge fremătând, rug, buzele femeii!
Cu ea-n nopți de voiaj și-n zi visând femeia!.
Pe palme poartă roade de tu, de mine, eii,
De ele, moștenind-o să ne sculpteze firi
În cântece de leagăn cu glas de ciripiri,
Rămase într-un ecou, întors Zilei Femeii!.
Este zeița noastră ce naște o lume, zeii!
08. 03. 2013
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus femeii, văzută ca o forță creatoare și o sursă de inspirație. Ea este celebrată prin imagini ale naturii și ale divinității, fiind considerată esența vieții și a frumuseții.