Viața de-apoi sigur există
Prin gând, cuvinte de urmași,
Ce fac că eul îți persistă…
Dar nu participi tu… Îl lași.
De-abia atunci ești… spiritual,
Nepreocupat de existență;
Subiectu… obiect total,
Sclipitor tocmai prin absență.
Și, nu mai plictisești defel,
Căci doar arar ești, amintire,
În scris; „DECES” în carnețel…
Util la act de moștenire.
Noroc că totul e o roată
Cât Universul sau Planetă,
În care amintiri se-ngroapă
În același ton vechi, de flașnetă.
Și tot n-ajunge, chiar de știm,
Să fim mai respectuoși, mai buni
Când sigur e că toți murim…
Și genii și săraci, nebuni.
… Deci de-i-nainte, e și-napoi,
Căci niciodată nu-i final;
După sfârșit e start și, toi…
Ultimul act e… teatral!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra vieții de după moarte, sugerând că existența continuă prin amintirile și cuvintele lăsate în urmă. Moartea este văzută ca un final teatral, dar și ca un nou început, parte a unui ciclu etern.