Voi, care vă veți naște de-aci-ntr-un veac sau doi,
Voind s-aveți știința de cine-am fost și noi,
Luând spre deslușire istoria, — îndată
Simțirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Strigă-vă: „Că străbunii să fim de glorioși,
Pe când am fost cu toții mișei sau ticăloși.“
Mai mult decât minciuna nimica nu răpune
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune:
Da, țara noastră toată, din cap pân’ la sfârșit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sfântul soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otrava.
Și mișuie asupră-i un șir de viermi grețoși
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioși,
Blestem care desigur își are începutul,
Își are și prezentul, își are și trecutul,
Pe când sfârșitul, — zilnic chemat și nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.
Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaște respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Și moartă ne-a fost țara soldați când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăție
Decât să-ți dai sfârșitul pe câmp de bătălie?
Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi și dezbrăcați,
Martirii ce avurăm rămân necontestați
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine:
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, și cine, nu știu nici ei, nici eu.
Urmași, oricât de mare veți crede-a noastră fală,
Feriți-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această țară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi și rege și regat,
Putem de azi pe mâine s-avem și-mpărăție,
Dar fără libertate și fără Românie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dezamăgire față de starea țării, marcată de corupție și lipsă de libertate, în ciuda sacrificiilor făcute de-a lungul istoriei. Autorul îndeamnă generațiile viitoare să fie vigilente și să nu se lase amăgite de aparențe.