Din iarna care s-a ținut departe,
N-a mai rămas nimic. Prin amintiri,
Nu mi-a lăsat de viscol biciuiri,
Nici gânduri care negrul lor să poarte.
Aș fi uitat oricare din trăiri
De n-ar fi fost o iarnă mai aparte,
Cu zile ce păreau a fi de marte
Și nopți din ale toamnei moșteniri.
Dar s-a întors, prin vânturi, furioasă,
Cernând zăpezi pe florile ivite
În primăvara ce părea frumoasă.
În toiul ei, privirile-mi uimite,
Plângeau când călători întorși acasă
Piereau în zbor de aripi chinuite.
Sensul versurilor
Piesa descrie o iarnă persistentă care aduce amintiri dureroase și pierderi. Natura se luptă, iar călătorii care se întorc acasă pier în acest peisaj dezolant, simbolizând poate pierderea speranței și a bucuriei.