Nu m-am gândit iubirii să mă-nchin,
S-o am, în mine şi în tot, stăpână,
Să-mi fie şi furtună şi senin,
Izvor la care, însetat, să vin
Şi să devin, în jurul lui, fântână.
Şi n-am crezut iubirea să îmi fie
Acelaşi dulce, neschimbat nectar
Pe care tu, de cer sortită mie,
Mi-l dai în răsuflarea ce m-adie
Şi în priviri ce-n suflet sunt amnar.
Să-i fiu iubirii sclav? Să fie, oare,
Destinul meu, cu tine-alături scris?
Pe toate scenele să fie-un bis
La rolul scris odată-n Cartea Mare
Aflată în eternul Paradis?
Iar tu, iubita mea, să fii la fel:
Legată-n veci alăturea de mine
De-o soartă ce nu poate fi defel
Schimbată cu o alta la apel
Căci scrisul cel definitiv e bine?
Dar dacă nu e scris şi-i altceva
Doar pentru-o viaţă? Dacă e, mă tem
Că, vrajă de ar fi, aş căuta
S-o fac, în veşnicia ce-ar urma,
O binecuvântare de blestem.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea iubirii, văzută inițial ca un blestem, dar transformată în potențială binecuvântare. Vorbitorul se confruntă cu ideea de destin și eternitate în contextul unei relații profunde, căutând sens și acceptare.