Când, pe sub cetini, îmi vor plânge murii
Cu lacrimi reci din ochi întunecați,
Le voi șopti că-s brațele pădurii
Și au, în toți copacii, aliați.
Iar dacă-mi vor zâmbi-n buchete albe
Ce-or tremura în adieri de vânt,
Îi voi înconjura cu flori de nalbe
Și, peste-a lor culoare, zbor și cânt.
Va fi în jurul lor doar armonia
Și încântarea zilelor de mai
Când florile spori-vor bucuria
Pe care doar în suflet o aveai.
Iar, peste muri, o pasăre de pradă,
De, prin tenebre-n zbor, se va ivi,
Voi face, dintre ramuri, să îmi cadă
Lumina ce-o alungă-n zori de zi.
Îmi voi păstra în cetină doar verde
Și-mi voi pleca privirea spre pământ,
Spre murii mei, eu, codrul ce nu-și pierde
Culoarea vie-a vechiului veșmânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație simbiotică între codru și florile de mur, unde codrul oferă protecție și armonie. Vorbește despre frumusețea naturii și despre rolul protector al codrului față de elementele vulnerabile.