Daniel Vişan-Dimitriu – În Scrumul Dimineții

E vară, dimineață, vreme bună,
de-afară se aude ciripit
și cearta vrăbiilor ce se-adună
pe-asfaltu’-nfierbântat, la ciugulit.
Îmi amintesc de unele concerte,
cu ținta, uneori, un „mare-artist”,
pe care fete în bărbați experte,
l-ar vrea, dar.. merge și-un instrumentist!.
Îmi fac, rapid, o cafeluță mică,
și ies cu ea la masa din balcon;
pe-un fir întins, se-așează-o rândunică,
străină în orașul de beton.
E-așa frumoasă, gingașă, timidă,
c-un tril plăcut, cu roșul de sub gât
continuat de-un alb ca de hlamidă
ce de pe umeri i s-a pogorât.
Un flutur alb apare de niciunde
și se așează, sub privirea mea,
pe-o floare, dând să își afunde
în trupul ei, întreagă ființă-a sa.
E-o lăcomie ce îmi amintește
o vreme-n care, tot așa, și eu,
gustam ce tinerețea prețuiește,
trecând, în palmares, câte-un „trofeu”.
Și, dacă mă gândesc puțin mai bine,
sunt amintiri ce, calde, îmi apar
și sunt frumoase, nu mă pot abține
să nu mi le-amintesc.. până dispar.
Dar una dintre ele tot revine,
ca o cafea cu gustul prea amar,
iar liniștea și clipele divine
de azi, le tulbură, dar în zadar.
Sunt multe alte amintiri, plăcute,
ce îmi apar în locu-i, de prin fum,
din timpul ce-a trecut pe nevăzute,
lăsându-le, în urma lui, pe drum.
Țigara mea s-a terminat, iar fumul
se-mprăștie, deja, prin amintiri;
tot ce-a rămas, ca-n scrumieră scrumul,
e, parcă, urma ultimei iubiri.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Zece”)