E liniște, duminică și seară,
Iar gândurile toate-au amuțit,
Pierdute într-un timp obișnuit
Cu pacea dintr-o casă de la țară.
Cei doi, trăind acolo de o viață,
Se rătăcesc în pași prin amintiri
Și mai zâmbesc atunci când năluciri
Cu ce-au trăit demult, îi mai răsfață.
El se mai luptă, pe furiș, cu somnul,
Ea mai întoarce câte-un lemn în foc,
Iar timpul își găsește-n casă loc
În care-ar vrea să stea … cât o da Domnul.
Mai e ceva, se simte, nu se vede,
E ca și când un pictor i-ar privi
Și i-ar vedea ca sfinții printre vii,
Dar îi e greu la muncă a purcede.
El e demult acolo și-i cunoaște
Cum poți cunoaște-un suflet muritor,
Căci el le este înger păzitor
Și nu ar vrea pictura să-l demaște.
Daniel Vișan-Dimitriu
(03 oct. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa descrie viața liniștită a unui cuplu la țară, pierdut în amintiri și înconjurat de o atmosferă pașnică. Un observator exterior îi percepe ca pe niște sfinți, dar ezită să le perturbe liniștea prin arta sa.