Iubirea mea şopteşte: „Bun rămas!”
Acelora de sub un cer albastru
Ce-ar vrea să-i schimbe viaţa de sihastru
În tot ce-a fost la ultimul popas.
Era lumina dintr-un vis frumos
Ce mângâia o viaţă trecătoare
Cu raza-i caldă şi strălucitoare,
Ca într-un murmur tainic şi duios.
Era, pe cerul ei, eternul zbor,
Atingere de zări şi ţărmuri care,
Înmărmurite, se-ntrebau: „Cum, oare,
Ar fi plutirea-n zborul de cocor?”.
Era, ea însăşi, visul – vis şi dor
Ascuns în faldul dintr-un timp ferice
Al sufletului ce-i era complice,
Şi sclav, şi adăpost, şi-al ei izvor.
A întristat-o ultimul popas
Şi-au alungat-o norii de furtună
În hăul care-ncearcă să-i răpună
Şi ultima-i şoptire: „Bun rămas!”
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri pierdute și sentimentul de deznădejde. Eul liric rememorează momentele frumoase, dar este copleșit de tristețe și de apropierea sfârșitului.