Ai rochia verde, numai un orb n-o vede
Faci luna să suspine, lași noaptea să regrete
Lumina să se-nchine, soarele să se-mbete
Formele-s sublime, numai un prost le pierde
Suflarea ta mă-nvie, mireasma ta din plete
Făcute să mă-mbie, de ochii tăi mi-e sete
Sânii tăi semeți și curbele discrete
Cântate de poeți fac picturi complete
Veneam atunci când mă strigai
Și-nfloream când mă iubeai
Te sărutam de atâtea ori când te nășteai
Te îmbrățișam cu flori când tu mureai
Te coloram când te-nnegreai
Mă așterneam când tu plecai în zbor
Omul meu drag, cum ai putut.
Eu ți-am dat tot, tot ce-am avut
Omul meu drag, ți-aș da mai mult.
Rochia-ți e murdară, nu tre’ s-o văd să doară
Lași noaptea să te-ascundă când soarele coboară
Și luna să te mintă, lumina să tresară
Formele-ți sunt pline, suflarea mă doboară
Și ochii tăi sunt goi, deși-i ascunde fardul
Sub ochii mei sunt ploi, mi te-a ascuns asfaltul
Sânii tăi sunt moi, copiii tăi te seacă
Poeți jelesc apoi dar restul cred că-i joacă
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație simbiotică cu natura (Gaia), care se deteriorează din cauza acțiunilor umane. Vorbitorul își exprimă durerea și dezamăgirea față de pierderea frumuseții și a purității, reflectând asupra a ceea ce a fost și a ceea ce a devenit.