[Deliric]
Ai rochia verde, numai un orb n-o vede
Faci luna să suspine, și noaptea să regrete
Lumina să se-nchine, soarele să se-mbete
Formele-ți sublime, numai un prost le pierde
Suflarea ta mă-nvie, mireasma ta din plete
Făcute să mă-mbete, de ochii tăi mi-e sete
Sânii tăi semeți, și curbele discrete,
Cântate de poeți fac picături complete.
[Alexandrina]
Veneam atunci când mă strigai
Și înfloream când mă iubeai…
Te sărutam de-atâtea ori când te nășteai,
Te-mbrățișam cu flori când tu mureai…
Te coloram când te negreai…
Ma așterneam când tu plecai.. în zbor
Omul meu drag cum ai putut..
Eu ți-am dat tot ce am avut…
Omul meu drag ți-aș da mai mult..
[Deliric]
Rochia ție-i murdară, nu tre’ s-o vad, să doară
Lași noaptea să se-ascundă, când soarele coboară
Și luna să te mintă, lumina s-o tresară,
Formele-ți sunt pline, suflarea mă doboară
Și ochii tăi sunt goi, deși-i ascunde fardul,
Sub ochii mei sunt ploi, mi te-a ascuns asfaltul’
Sânii tăi sunt moi, copiii tăi te seacă
Bieții, jelesc apoi dar restul cred că-i joacă..
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație complexă cu natura personificată (Gaia), evidențiind o pierdere a inocenței și o deziluzie. Se conturează un contrast între frumusețea inițială și degradarea ulterioară, sugerând o pierdere a purității și o transformare dureroasă.