Zum Augenblicke dürft ich sagen:
Verweile doch, du bist so schön!
(FAUST, 2, V).
Rămâi, tu, interval numit viață,
Viață sacră, care-acum dispari
Murind încet
Fără vreun nimb de infinit
Și nici făgăduință de-absolut,
Frumoase clipe azi, urâte mâine,
Dar vii și dragi mereu, căci sunt reale
Când dincolo ajungi, ofrande sunt:
Pământul, apa, focul le-au adus,
Și aerul ce-i astăzi transparent,
Iar mâine greu și-necăcios,
Ofrande naturale
– Ori poate și divine –
Cu-o forță superioară ce dorește
Ca eu s-o stăpânesc
Și s-o supun la un nivel uman,
De echilibru-aici, pe câmpul nostru,
Recunoștință e și e iubire.
E veșnică Elena?
Eu vreau doar omenescul efemer.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura trecătoare a vieții și frumusețea clipei prezente, în contrast cu idealurile de eternitate. Vorbitorul acceptă și prețuiește experiența umană efemeră, cu toate imperfecțiunile ei, mai presus de promisiunile unui absolut îndepărtat.