Jorge Luis Borges – Revărsat de Zori

În profunda noapte universală,
pe care felinarele încearcă s-o contrazică,
o rafală rătăcită
a jignit străzile taciturne
ca un presentiment înfiorat
al revărsatului de zori îngrozitor ce dă târcoale
dărăpănatelor suburbii ale lumii.
Atras de umbră
şi speriat de ameninţarea dimineţii,
am retrăit cumplita ipoteză,
de Schopenhauer şi de Berkeley avansată,
precum că lumea este
o activitate a minţii,
un vis al sufletelor,
fără temei, nici scop, nici consistenţă.
Şi cum ideile
nu-s veşnice ca marmura,
ci nemuritoare ca o pădure ori un râu,
doctrina anterioară
şi-a asumat altă formă în zori,
iar superstiţia acestui ceas
când lumina, asemenea iederei,
implică pereţii umbrei,
mi-a supus raţiunea
şi a trasat următorul capriciu:
dacă lucrurile sunt lipsite de substanţă
şi acest forfotitor Buenos Aires
nu este altceva decât un vis
pe care-l făuresc cu-mpărtăşită magie sufletele,
atunci există o clipă
în care, din nefericire, fiinţa lor e în primejdie,
şi aceasta e clipa înfiorată a zorilor,
când sunt puţini cei ce visează lumea
şi doar câţiva noctambuli păstrează,
cenuşie şi abia schiţată,
imaginea străzilor
pe care le vor defini apoi cu ceilalţi împreună.
O, ceas în care visul îndîrjit al vieţii
e pândit de primejdia destrămării,
ceas în care i-ar fi uşor lui Dumnezeu
să-şi năruie cu totul lucrarea!.
Dar lumea s-a mântuit din nou.
Lumina se împrăştie inventând culori spălăcite,
iar eu, nu fără o uşoară remuşcare
pentru complicitatea la renaşterea zilei,
mă îndrept spre casă şi o găsesc
buimacă şi îngheţată în lumina albă,
pe când o pasăre rupe tăcerea
şi noaptea ostenită
rămâne doar în ochii orbilor.