De ce, când seara ușa o închid,
Îmi vine-n minte cu uimire veche
Gravură c-un tătar care vânează
Călare lupul fioros din stepă?
Se zvârcolește fiara ne-ncetat.
O țintuiește omul cu privirea.
O planșă-mi dăruiește amintirea
Dintr-un volum ce-n grai străin e scris.
Sunt ani destui de când n-am mai văzut-o.
Mă înspăimântă-adesea amintirea.
În ale ei cotloane și palate
(Ne-a spus-o Augustin) atâtea sunt
Îngrămădite. Iad și rai deolaltă.
De-ajuns e pentru cel dintâi o zi,
Cu tot ce-n ea de obicei cuprinde,
Ori visul cel urât al nopții tale.
Pentru al doilea, este de-ajuns
Iubirea celor ce iubesc, răcoarea
Izvorului ce potolește setea,
A minții iscusință sclipitoare,
Ori abanosu-ntotdeauna neted
Ori aurul – sub raza lunii – din Vergiliu.
Sensul versurilor
Piesa explorează puterea amintirilor și modul în care acestea pot evoca imagini puternice și emoții contradictorii. Gravura cu tătarul care vânează lupul devine un simbol al conflictului interior și al complexității experienței umane, oscilând între iad și rai.