Cât ne iubeam, și cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veșnică și-adevărată!
De multe ori, dorința de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deștepta o grijă-ntunecată:
„Când voi muri…” și tu-ncepeai a plânge..
Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există.
Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Și ca un văl uitarea ne înghite.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei iubiri trecute, idealizate în tinerețe, care s-a stins treptat. Vorbitorul contemplă iluziile pierdute și inevitabilitatea uitării, acceptând cu melancolie finalul poveștii.