Sufletul nostru
I-asemeni apei:
Din cer se iscă,
La cer se suie
Și iar coboară
Către pământuri,
Veșnic altfel.
De sus țâșnește,
Din stânci abrupte,
Șuvoi curat,
Apoi se sparge
În nori de spumă,
Pe stei golaș.
Primit ușure,
Se-nvăluiește-n
Vuiet blând,
Jos, spre adâncuri.
De-apar în drumu-i
Stânci împotrivă,
Spumegă-amarnic,
Treaptă cu treaptă,
Către-abis.
Pe patu-i molcom,
Șerpuie-n văile verzi,
Și-n lacul cel neted,
Chipul își scaldă
Stelele toate.
Vântu-i al undei
Dulce logodnic;
El, din străfunduri,
Miscă talazuri.
Suflet al nostru,
Cum semeni tu apei!
Soartă a noastră,
Cum semeni cu vântul!
Sensul versurilor
Piesa compară sufletul uman cu apa și soarta cu vântul, subliniind natura lor schimbătoare și legătura profundă cu elementele naturii. Viața este văzută ca un flux continuu, cu suișuri și coborâșuri, reflectând complexitatea emoțiilor umane.