Alexandru Vlahuţă – Tactici

De ce-mi stai pururea în cale,
Cu-același aer trist, pierdut?
Ce vânt vrăjmaș te-a abătut
Și de ai tăi te-a rătăcit?
E-atâta-ntunecată jale
În tremurul privirii tale,
Și pari așa de ostenit!.
Peste viața mea pustie,
Zvârlită-n vijelii pe veci,
Ce milă te-a cuprins să-ți pleci,
Copilă, ochii tăi frumoși?
E o cumplită nebunie
În taina care mă sfâșie,
Nu te-ncerca s-o mai descoși.
Pe mine-o ne-ndurată soartă
De-a pururea m-a prigonit
Și nimenea nu m-a iubit.
E noapte-n juru-mi și pustiu,
Și nu știu ce blestem mă poartă
Pe-o lume searbădă și moartă,
În care n-am cerut să fiu!.
Vezi, tânărul știuse bine
Cum s-o aducă din cuvânt,
Plecându-și ochii în pământ
C-un lung suspin tremurător,
El aștepta. O simt cum vine:
Un pas e între ea și mine,
Cât e-ntre milă și amor.
*.
Copila-nvinsă, -nduioșată,
La piept îi cade suspinând,
Căci glasul lui, atât de blând,
A fost un cântec fermecat.
Deasupra lor luna s-arată
Frumoasă, ca nealtădată.
Ce taină mare s-a-ntâmplat?.
Un semn, o vrajă, o poruncă,
A fost ceva nepriceput;
O vecinicie-ntr-un minut,
Căci timpul s-a oprit din zbor:
Și pe când ei s-afundă-n luncă,
Din umbră Mefisto le-aruncă
Un hohot lung pe urma lor.