Frunzulițe, flori, puzderii,
Să mă mângâie vin, blând,
Tineri zei ai primăverii-n
Lanț aerian zburând.
Zefir aripile-și prindă,
Să-i tresalte-n sân, vioi,
Mulțumită, la oglindă
Draga mea s-o duce-apoi.
Trandafirii s-o îmbrace,
Căci ea-i trandafir divin;
Un sărut, atât mi-ar place,
Și m-ar răsplăti deplin.
Să sfințești pornirea vie,
Soartă, pentru ani în șir!
Viața dragostei nu fie
Cât a unui trandafir!
Mâna-ntinde, fată dragă,
Care simți ca mine, și
Lanțul dulce ce ne leagă
Lanț de trandafir n-o fi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste profundă și idealizată, comparând persoana iubită cu un trandafir divin și invocând elemente ale naturii și ale primăverii pentru a sublinia frumusețea și efemeritatea sentimentului. Se dorește ca această dragoste să fie eternă, depășind fragilitatea unui simplu trandafir.