Alexandru Philippide – Peste Câte Mii de Ani

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăși din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?.
O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc și nu mă vei cunoaște.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naște,
Și limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci și doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiții vremii,
Și îngropat în el pe veșnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.
Mă-ndeamnă totuși către tine
O neclintită năzuință
Și scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credință
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi și oameni,
În limba fără țară a visului rostite.
Să știu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aș mai fi atunci atât de singur
– Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
– Dragostea mea cu care stau alături
Așa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeași oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea..
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neștiute vremuri viitoare?.
Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Și poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă..
Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademenește biata omenire.
Dorința noastră de neîntrupare
Ne chinuiește în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putință de reeditare!