Alexandru Philippide – Clopotele

Duminicile-n fiecare săptămână
Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână
Şi-ncep să colinde
Cât vazduh glasul lor cuprinde,
– Umflaţi de vânt,
Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ,
Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor
Pe urma lor;.
Iar când în zare ca-ntr-o văgăună
S-au prabuşit cu toţii împreună,
Din ce în ce mai limpede răsună,
Împodobind cu aur proaspăt crinii,
Goarna luminii!.
Şi-atunci tot cerul se preschimbă
În clopot ‘nalt cu soarele drept limbă
Care bate
Clipe de lumină
Pentru cei a caror inimă se zbate
Ca limba unui clopot rostogolit în tină.
În hohote sonore vazduhul se destramă
Când clopotele-n tropot de copite
Îndeamnă sufletele toropite
Şi le chiamă
Cu ele către soare să s-avânte,
Sărmane clopote cu aripi frânte!.
Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă
Cu sufletul la gură ca o surlă
Când clopotele-n fiecare turlă
Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi,
– Nebunii intră pe furis în casă,
Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă;
Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi
Îndată clopotele au să zboare
În cavalcadă către soare,
Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap,
Să ne cadă pe cap,
Să ne cadă pe cap!.
Dar eu, care nu sunt nebun,
Vă spun:
Că clopotele-n fiecare săptămână
Se iau de mână;
Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă
Sonoră;
Şi-apoi pornesc ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.
Dar vă mai spun,
Eu, care nu sunt nebun,
Vă spun că toate clopotele spun:
Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,
Au să răstoarne
Văzduhul peste noi ca un puhoi
De cer albastru şi lumină multă,
– Şi-atuncea noi,
Care suntem acei ce tac şi le ascultă,
Stăruitori vom sta cu fruntea boltă
De revoltă,.
Cu ochiul cupă de nădejde multă,
Cu zdrenţele azurului pe noi,
Surâzatori – cu clopotele-n noi!