Alecu Donici – Turma și Câinele

Am să vă spun de-o turmă și cele întâmplate
La stână; dar întâi vreau să vă amintesc
Că binele și răul, prin lupte ne-ncetate,
O lume cârmuiesc.
Că element, om, fiară, ființe nenumărate,
Prin lupte se nutresc,
Că oaia și cu capra, deși sunt o făptură,
Nu sunt de o natură.
Oaia, precum o știți,
E blândă-ascultătoare,
Iar capra-i șugubeață, și nu vă îndoiți
Că-i și cam săritoare.
Deci la o turmă bună, unde era oi mii
Și capre două, trii,
S-au auzit odată
O ceartă prea ciudată,
Căci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierând mereu:
– Voi, caprelor, în turmă sunteți niște lichele;
De ce dar ne conduceți și-adese ne purtați?
Prin curături, ogoare, voi faceți stricăciune,
Voi despoiați copacii, pe garduri vă-agățați,
Iar noi pățim rușine;
Și oare nu-i mai bine
Să aveți voi turma voastră și singure să fiți?
– Nu – zise lor dulăul – voi, oilor, nu știți
Că lupul totdeauna din turmă dijmuiește
Și turma fără capre mai greu o risipește?
Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar:
Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.
Credința câinelui pe oaie o păzește;
Dar ce va face omul cu-a lui societate
Când ea va fi legată ca turma, din păcate?
Găsi-va câine credincios
Să o asigureze de lup primejdios?.
Căci o societate în veci nu e întreagă,
Cât de un gând și cuget nu sunt cei ce-o încheagă.