Lună! Coroană a uriașei țeste,
ca frunze lepezi umbre portocalii, -n eter!
Pari mitră sângerie a unui Crist ce este-un
devastator de dulce giuvaier!.
Lună! Smintită inimă de sus,
de ce vâsleşti aşa, în cupe
pline c-un vin albastru, spre apus,
aidoma învinsei, îndureratei pupe?.
Lună! Şi astfel rătăcind în van,
te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:
pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,
azurul despicându-l în plânsetul de rime!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă, folosind luna ca simbol central. Eul liric se identifică cu luna, sugerând o suferință interioară și o senzație de rătăcire și fragmentare sufletească.