Cesar Vallejo – Pas Greșit Între Două Stele

Există oameni atât de nefericiți, că nici măcar
n-au trup; pe măsura lui pletele
cad, câteva degete, dezvăluindu-le imensul zbucium;
viața e pe deasupra lor;
par răsăriți din aer, făcuți s-adune-n gând
suspine să audă
biciul șuierând în cerul gurii.
Se desprind din propria lor piele, râcâind
sicriul în care se nasc.
Urcă prin moartea lor ceas după ceas
și se prăbușesc de-a lungul alfabetului
înghețat, până la pământ.
Vai de atât de mult! Vai de atât de puțin! Vai de ei!
Suspine în camera mea, ascultându-i sub lupă!
Suspine în pieptul meu, când își cumpără haine!
Suspine în jegul meu alb, în drojdia solidară cu ei!.
Iubite fie urechile prelungi,
iubite ființe care se-așază,
iubit necunoscutul și soția lui,
aproapele cu mâneci, ochi și guler!.
iubit să fie cel ce are ploșnițe,
cel care stă sub ploaie cu pantofii rupți,
cel care priveghează cadavrul unei pâini
cu două lumânări înfipte în ea,
cel care-și prinde degetul în ușă,
cel fără sfânt în calendar,
cel care umbra și-a pierdut-o-n foc,
animalul, cel care pare un papagal,
cel ce pare un om, bietul bogat,
mizerul pur, săracul cel sărac!.
iubit să fie cel căruia
i-e foame sau i-e sete, dar nu are
foame cu care să-și îndestuleze setea,
nici sete să-și îndestuleze atâta foame!.
Iubit să fie cel care muncește
cu ziua, ori cu luna, ori cu ora,
cel ce asudă de rușine sau de chin,
cel ce se duce la cinema din porunca brațelor sale,
cel ce plătește cu ceea ce nu are,
cel ce doarme cu fața în sus,
cele ce nu-și mai amintește copilăria ;
iubit să fie chelul fără de tichie,
cinstiul fără remușcări,
hoțul fără trandafiri,
cel ce poartă ceas și l-a văzut pe Dumnezeu,
cel ce are onoare și nu leșină!.
Iubit să fie pruncul ce cade și mai plânge,
și omul care a căzut și tace!.
Vai de atât de mult! Vai de atât de puțin! Vai de ei!