Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare;
Poate curând va trebui şi eu
Bagajul să mi-l strâng, pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri
Şi tu, Pământ şi voi, câmpii ca marea,
În preajma sorocitei adormiri,
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun: Pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi, pe Pământul trist, sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu viaţa nu le-am frânt-o niciodată.
Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări,
Cu gâturi lungi de lebădă, secara.
De asta-n preajma jalnicei plecări,
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun: Pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.
Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi,
Nici holdele cu aur viu pe nume.
De asta poate mi-s atât de dragi,
Toţi cei cu care am trecut prin lume.
Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare;
Poate curând va trebui şi eu
Bagajul să mi-l strâng, pentru plecare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă melancolia și regretul față de apropierea morții, dar și recunoștința pentru viața trăită și frumusețile naturii. Vorbitorul se împacă cu ideea plecării, dar simte tristețe la gândul că nu va maiExperimenta bucuriile simple ale vieții.