Filozofând în timpul lumii spart,
Oglinda mea de dincolo e luna
Pe care-aș vrea și n-aș vrea s-o împart,
Bolnava mea de inimă, nebuna.
Și tu te uiți în sus, strivit sub gard,
Sub scări de evadare din minciuna
Acestui dor cu mimă de bastard
Tăcând în răzbunare și întruna.
Același vis uscat, de sticlă, port,
Cum și tu porți, dorind să se păstreze
Vina de-a viețui aproape mort
Trupul jertfit zadarnicei asceze,
Iubirea pângărită de a****,
Riscul fricos râzând în paranteze
Și un destin de barcă fără port
Și de cetate fără metereze.
Calm putrezind în raclele cerești,
Surpat în vasuri galbene de ură,
Mi se părea că știi să adâncești
Harul tău harnic de lumină pură.
Mâncat de viu, ori amânat, plutești,
Pe toți același vid profund i-ndură,
Ca monstrul mării adorat de pești
Nepăsători sub tulburea lui gură.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare, deznădejde și suferință existențială. Vorbește despre un destin incert, o iubire pângărită și o viață trăită aproape de moarte, într-un context de ură și vid interior.