Costel Zăgan – Dor Necuprins

Mi-e dor de pământul cu miros reavăn,
de soare de doinele mânate spre stână
în seară de baladele campate-n legendă
de Miorița ce-n zori stelele mână
mi-e dor de cerul lui Ștefan cel Sfânt
ca o lumină ce timpul mereu mângâie
de holdele perene de lună și pământ
ce din veacuri prin suflete române adie
de Decebal mi-e dor pe Burebista adesea-l invoc
cer tot ce-a fost mai om în Ulpia Traiana
s-adune omenia toată la un loc
din vise pentru oameni să ne alunge teama
mi-e dor de Bătrânul Înțelept și Viteazul Mihai
suflete descătușate în trei adâncimi de oțel
ancorat-au trei întoarceri spre unicul plai
România și speranțele toate sădit-au în el
Mi-e dor de Alexandru Ioan Cuza
vis și împlinire ale celor trei țări surori
a luptat pentru viață moartea n-a fost scuza
„las o mândră țară pentru următori”
de Bălcescu mi-e dor lângă suflet aprins
a murit departe neuitându-și țara
„pentru neamul meu dor necuprins
ca și pentru cuib păsările primăvara”
Mi-e dor de tot albastrul din noi
și de neliniștea vulcanului granit
nu se mai crede-n zilele de-apoi
ci doar în om și-n drumu-i nesfârșit
mi-e dor de oameni și de dor
de raze ce nu sunt dar vor veni
ca o lumină scumpă-a tuturor
în tot ce suntem zori de zi.