Sunt, Doamne, înstrumare funerară;
se-ncearcă-n mine chinuri și jivine
cu glas sonor de trup și de ocară.
Sub tremurarea lunei cristaline
în unde vii, în unde albe – cine
ascuns și mare, mic și luminat,
mi-a spus să mă ridic înalt spre Tine
în iscodiri de șoapte și de vise
și să te cat cu brațe de agat,
nostalgic, și crucificat deschise?
Mi-am îngropat trecutul ca pe-un mort.
Credință nouă mi-a săpat lopata-
o groapă largă și îndurerată
și-adâncă; albă, ca un strai de port
și vie, ca o haină de ispită.
M-am învelit cu trupul meu, țărână,
și cruce-a fost o lacrimă păgână
ce s-a înfipt în glod, neliniștită.
Din cripta proaspătă m-am ridicat
spre Tine, flămânzit și încruntat;
Te-am căutat în veacuri și în stâncă,
cerșeam o dâră și cerșeam stigmat
spre care-am frânt nădejdea mea adâncă:
dar brațul meu nu Te-a îmbrățișat,
ieri, închinarea nu-nflorise încă.
Azi, din răzorul slovelor bătrâne,
un mugur își surâde alb, Stăpâne.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare profundă a divinității, marcată de suferință și sacrificiu. Vorbitorul își îngroapă trecutul și se ridică spre Dumnezeu, căutând o conexiune spirituală și iertare. În final, apare un simbol al speranței și al reînnoirii.