Fiii tăi își blestemară ziua nașterii, amară,
întuneric și rușine, cazne grele și omor
și ca turme fulgerate din senin se-nspăimântară
prigoniți de-un înger negru tocmai pe moșia lor
s-au lipit de stânci și codri, și în mlaștini se-adânciră,
și-au durat colibe-n râpe, tot prin peșteri au cinat,
se hrăneau cu rouruscă, mânătărci și calomfiră,
peștele le-a fost tainul, jirul, trudnicul vânat.
Fluvii tragice brăzdară chipul tău ca de icoană,
ai trăit fără prihană un mileniu greu, de iad,
te-au secătuit de vlagă, ți-au supt sângele din rană,
ți-au smuls vintrele de aur, grîul, munții verzi de brad,
tu aveai aici cutume, ei – doar acte mincinoase,
dreptul tău era vecia, traiul demn și înțelept,
în adîncul tău prinsese rădăcini un cer de oase,
ei le-au profanat cu ura și cu lipsa lor de drept.
Aveai sanctuare dace, temple și mulțimi de castre,
mii de pietre funerare și inscripții vechi de rit,
în întreg acest tezaur al eternității noastre
ei au răsucit cu poftă plugul lor cel ruginit,
și-au împodobit coroana cu scîntei de piatră rară
despuiate samavolnic de pe sceptrul tău bogat,
ți-au bătut cununi de flăcări și de spini, ca să te doară,
fiere ți-au turnat pe buze, în urzici te-au îmbrăcat.
Și ți-au pus căluș în gură, trupul tău de pom în floare
l-au împresurat cu lanțuri, ca pe un tîlhar de rînd –
în acest mileniu groaznic, fără lună, fără soare,
podul lacrimilor tale lega cerul de pămînt….
Și te-am liberat, de-a pururi, întregind a țării horă,
în văzduhul jertfei noastre ca un astru viu răsari,
tu, pămînt al pătimirii, ești mătasea Tricoloră
ce-a încins, sărbătorește, brîul României Mari!
Sensul versurilor
Piesa descrie suferința Ardealului de-a lungul istoriei, sub ocupație străină, și eliberarea sa finală, ca parte a României Mari. Este un omagiu adus rezistenței și identității naționale.