Etajele-și blestemă scările
fără lumină,
găurile
fără praguri
unde forfotesc
mărunte lumi…
reminiscențe de obsesii
sub călcâie fără tocuri,
cu pantofi din care
gheare se preling
spre musafirii
spânzurați
în ascensoare canibale,
sau înfundați în țevi
de apă caldă.
Secolele-au fost de aur –
spun fațade-ncremenite –
pe când aurul
în munte stă
și toți aruncă
cu pietre
după ciorile pe crengi.
Dinți de șobolani
scriu semne
înțelese
dar de morții șobolanilor
din pivnițe mucegăite
iar lumina
se desparte de-ntuneric
doar prin lumea
din adânc
ce-o mai cuprinde.
Pe scări,
în jos,
cu mâinile împerecheate-a rugăciune
femeile își duc
pe scara de incendiu
oglinzile,
copiii și bărbații
iar ornicele bat
mereu a opt.
De ce sunt veșnic musafirul celor
ce nu se-adapă din izvorul meu?
Eu sunt străinul ce privește
alți musafiri
ce nu se-ndură
a mă chema cu ei…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de alienare și izolare al unui individ care se simte ca un musafir permanent în propria viață. El observă lumea din exterior, incapabil să se conecteze cu ceilalți și să găsească un loc călduros.