Charles Bukowski – Tânăr în New Orleans

Înfometat, bântuind barurile, iar noaptea plimbându-mă pe străzi ore în șir, luna îmi părea întotdeauna contrafăcută, poate că așa și era,
iar în Cartierul Francez priveam cai și trăsuri deschise trecând, pe capră cu vizitiul cel negru, în spate cu pasagerii lor, bărbat cu femeie, de obicei tineri și întotdeauna albi.
Eram și eu întotdeauna alb.
Și cu greu fermecat de lume.
New Orleans era locul ideal în care să te ascunzi.
Puteam să fac ceva pe toată lumea
fără să fiu deranjat de cineva.
Cu excepția șobolanilor.
Șobolanii din cămăruța mea întunecată, destul de nemulțumiți că trebuie s-o împartă cu mine.
Erau mari și neînfricați
cu ochi prevestind o moarte holbată.
Femeile erau dincolo de mine, în mine ghicind ceva
depravat.
cum a fost și cu chelnerița aia, ceva mai bătrână decât mine, părea că zâmbește, întârziind cu cafeaua.
asta a fost suficient pentru mine, a fost destul.
Orașul ăsta avea ceva, deși
nu mă lăsa să am mustrări de conștiință din pricină că nu simțeam nimic pentru lucrurile de care alții aveau atâta nevoie.
Mă lăsa în pace.
Pe pat, în capul oaselor,
cu lumina stinsă, ascultând sunetele de-afară, închinând cu sticla de vin ieftin, lăsând
căldura fructului
să
mă
pătrundă.
În vremea asta
auzeam șobolanii
plimbându-se de colo-colo
prin cameră,
îi preferam oamenilor.
Să fii pierdut
să fii nebun poate
că nu-i totuși chiar atât de rău dacă-n felul ăsta
reușești să fii lăsat în pace.
New Orleans îmi oferea asta.
Nimeni să nu-mi spună pe nume.
Nu tu telefon
nu tu mașină
nu tu slujbă
nu tu
nimic.
Eu și cu șobolanii
și tinerețea mea
o dată,
pe atunci
știam:
chiar și în miezul nimicului exista o bucurie
nu a ceea ce e de făcut
ci a ceea ce-i de știut.