Salut în tine, singuratec loc,
Un adăpost de tihna creatoare,
Unde suvoiul vremii mele curge
Senin, în sân de pașnică uitare.
Al tău sunt. Curtea Circei desfrânate,
Ospete mari, păcate, desfătări,
Eu le-am schimbat cu dulce zvon de luncă
Și gând și vis pe slobode cărări.
Al tău sunt, dragi mi-s umbrele grădinii,
Răcoarea ei și florile-n desișuri,
Și pajiștea cu-nmiresmate stoguri
Și ape murmurânde prin tufișuri.
În fața mea tablouri trec, crâmpeie.
Aicea sunt de lanțuri deșarte desfăcut
Învăț cum adevărul și tihna să-mi găsesc
Și cu un cuget liber, ce-i lege să slăvesc,
La șoapta gloatei tâmpe să nu mă plec s-ascult
Ci rugămintea celui umil să-mpărtășesc
Și nici să pizmuiesc
Pe rai, neghiobi, ajunși la rang nedrept.
Dar un gând groaznic sufletu-mi brazdează:
Aici, prin munți și văi înfloritoare,
Cel ce iubește omul se-ntristează:
Nestiința, molima ucigătoare,
E peste tot și totu-nnegurează.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o retragere în natură ca refugiu din fața viciilor și a superficialității. Naratorul găsește liniște în peisajul rural, dar este tulburat de ignoranța și suferința omniprezente.