Nu-ţi domoli văpăile roşcate,
Ci sufletul mi-l încălzeşte, divă,
Călău de inimi, dulce voluptate!
Eu te implor acum, fii milostivă!.
Zeiţă ce-n văzduh eşti răspândită
Şi foc ce arde-n noi, de bună seamă,
Ascultă a mea inimă mâhnită
Ce îţi dedică-un cântec de aramă.
O, voluptate, fii a mea crăiasă!
Ia-ţi chip de zănă cu o mască-aleasă
Făcută din velur, carne şi piele,.
Sau varsă-mi somnul tău cu ore grele
În vinul mistic şi lipsit de formă,
O, voluptate, sprintenă fantomă!
Sensul versurilor
Piesa este o invocație pasională către voluptate, personificată ca o divinitate. Vorbitorul imploră această zeitate să-i aprindă sufletul și să-i ofere plăcere, dedicându-i un cântec.