Îți las aceste versuri, iar dacă al meu nume,
Corabie purtată de vânturi priitoare
Ajunge-va odată la țărmuri viitoare
Însuflețind pe oameni c-un vis din altă lume.
Să-ți fie amintirea un basm de altădată,
Un cântec spus pe-o veche și ostenită strună,
Cu stihurile mele-nălțându-se-mpreună
În tainice inele frățește-ncătușată.
-Făptură urgisită, din Iad la Dumnezeu
Nu-i nimeni să-ți audă strigarea, decât eu.
Iar tu, ușoară umbră, alunecând fugară.
Treci peste proștii care te-au socotit amară,
Disprețuind grămada infamă are latră, –
Arhanghel cu ochi negri și inima de piatră!.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație melancolică asupra amintirii și suferinței. Vorbitorul își lasă versurile ca o mărturie, adresându-se unei figuri condamnate și înstrăinate, oferindu-i singura consolare și înțelegere.