Din braţele iubitei ieşii cu trupul scurs,
Cu ochii prinşi de cercuri de-un vânăt antimoniu.
Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu,
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.
Sub noaptea străvezie, albastru oranisc,
Mă clatin de beţia luxuriei nebune;
Orhestra de senzaţii în mine nu apune
Şi drumul cel mai neted îl urc ca pe un pisc.
Din ceţi mi-apari, Astarte, cu ochii tăi de iad;
Tresar, din roşii buze când şoapte-n sânge-ţi cad,
Pe când cu tentacule înfipte-n craniu-mi toarce.
Un tort de raze scumpe, din ceru-ntins tezaur,
Un tort ce mi-l cuprinde şi creierul mi-l stoarce
Cu pofta-i selenară Păianjenul de Aur.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație distructivă și obsedantă cu o femeie fatală, Astarte, a cărei influență malefică îl consumă pe narator. El este prins într-o rețea de luxură și senzații intense, simțindu-se subjugat și epuizat de această legătură.