Stau între săbii şi măceşi în floare,
în norul de pământ bat să deschizi,
iubita mea atât de doritoare,
prin părul verde fluturând omizi.
Am să dansez până la putrezire,
iubita mea cu buze de argint,
să-mi rupi cămaşa de copil subţire,
s-aud caleaşca somnului venind.
Căci dacă plâng şi ceaţa-n ceruri râde,
oh, poezia e o moarte-n plus,
trezind cu pleoapa somnorosul gâde
al timpului atât de rar sedus.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și dorință, împletită cu teme ale iubirii, poeziei și efemerității timpului. Vorbitorul se află într-o stare contemplativă, oscilând între frumusețe și decădere, căutând o formă de eliberare sau transcedere prin dans și poezie.