Frunză verde,
ca pe-o frunză mă vei pierde,
bade dus așa departe…
Lasă totul la o parte,
că s-abate toamna-n crânguri
– crângu-n care am fost singuri –
și s-ascunde clar izvorul,
și s-ascunde-n suflet dorul,
tulbure s-ascunde dorul…
Frunză neagră, neagră jale,
bade-o fi devreme-n vale,
tare-i mai târziu în munți…
Vino, bade, cât e vreme,
păsările pleacă-a vreme,
crengile se strâng de teamă,
cerul toamnei se destramă,
de m-afund mereu în noapte,
fără cântec, fără șoapte,
mai afund în frunza moartă,
singur cu nădejdea moartă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de pierdere și dor, folosind metafore din natură, precum frunzele și toamna, pentru a ilustra tristețea și singurătatea. Naratorul își cheamă iubitul să se întoarcă înainte să fie prea târziu, în timp ce natura din jur se pregătește de iarnă.