Răsfățat de muzele viclene,
Cu sufletul zelos, sentimental,
Eu nu râvnesc celestul ideal,
Dar caut bucurii mai pământene.
Iubirea trece ca un vis deșert,
Lângă o stea eu nu voi fi ferice,
Dar cine-i ea nu mă-ntreba, amice,
Că nu vei ști-o, e un lucru cert.
Ne-a despărțit destinul pe vecie
Și n-am știut cruzimea-i să înving,
Dar setea răzbunării-mi dă tărie
Prin dragoste refuzul să-i înfrâng.
La fel tâlharu-ascuns în codrul mare
Cât nu se pocăiește de păcat
Însă-i pericol pentru fiecare
Și frate-i e jungheru-nsângerat.
Gloate de oameni tind încet și ard
Încă din leagăn prinși până la moarte
În jocul crud de patimi și hazard,
Spre-o țintă ne-nțeleasă de departe.
Și eu visai cândva ceva măreț și sfânt.
Și sufletu-mi râvnea perfecțiunea,
Dar azi rămân cu suferința lumii,
Căci o-nțeleg și n-o mai las nicicând.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea față de idealuri și iubire, acceptând suferința lumii ca parte inevitabilă a existenței. Vorbitorul constată cruzimea destinului și renunță la perfecțiune, rămânând cu o înțelegere profundă a suferinței umane.
