De ce suntem adesea obosiți
Parc-am fi dus o luptă, un război?
În ochi purtăm melancolii de toamnă
Și-n inimi cărarea își însamnă
Un plâns ce n-a mai fost stăpânit în noi.
Avem dorințe de lacrimi neștiute
Și doruri de tăceri de ne-nțeles.
De ce purtăm în inimă adesea
Melancolia clipelor trecute?
Nu ne-am luptat, nici n-am dorit nimic
Și nici nu am visat
Și totuși peste suflet s-a lăsat
O oboseală tristă, dureroasă,
Ce ne închide gândurile-n casă.
Suntem învinși și nu vedem de cine!
Suntem răniți și nu simțim de ce!
O lacrimă omorâtoare vine
Și inima tot mai tăcută e.
Poate-n adânc și nu pricepem astăzi –
Poate-n adâncul sufletelor noastre
Sunt alții care luptă pentru noi
Și poartă un îndepărtat război
Pentru cetăți pierdute-n zări albastre,
Pe care n-o să le cuprindem noi.
Dar pentru care, cine știe când,
Ne vom vedea luptând.
Și astfel poate numai presimțim
O clipă depărtată ce-o să vie
Și ne-aminim în inima pustie,
c-o să luptăm, c-o să cădem, c-o să murim,
Și sufletul neînțeles ne doare
De-nfrângerile viitoare,
Pe care nici nu le gândim.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de oboseală și melancolie inexplicabilă, sugerând o luptă interioară sau presimțirea unor evenimente dificile viitoare. Vorbește despre o suferință adâncă, legată de înfrângeri viitoare, chiar dacă acestea nu sunt încă pe deplin înțelese sau conștientizate.