Michelangelo – 207

Sărac și singur stau ca într-o bortă
sau ca sub coaja arborelui miezul
ori ca un spirit prins într-o retortă.
În cripta sumbră eu sunt huhurezul,
păianjeni harnici în rotiri atente
la capătul de fir fac titirezul.
La ușă cresc gigante excremente,
de parcă lumea-nfulecă doar struguri,
ori ia din purgativele demente.
Deprins cu beteșuguri urinare,
văd țeava-n fața scândurilor sparte
prin care zorii caută cărare.
Gunoaie și țucale, mâțe moarte
în drum le lasă cei ce vin la mine,
scutind și timpul și-ocol mai pe departe.
Am trup hrănit de duh atât de bine,
încât putoarea dac-ar fi să-l lese,
nici pâinea și nici cașul nu l-ar ține.
Respir cu greu, că sufletul nu iese
pe gură, nici în jos, pe calea porții;
nu mor fiindcă tusea-mi dă accese.
Sunt herniat, spetit de truda sorții
și istovit de munci… pe datorie
de multișor mănânc la birtul morții.
Găsesc plăcere în melancolie
și-odihnă în necaz; cei ce oftează
după dureri – dea Domnul să le vie!
Eram găsit mai om spre Bobotează,
cu-atâta mai vârtos cu cât palate
înconjurau cu fast căsuța-mi brează.
În piept mi-s flăcările terminate,
dureri mai mari pe cele mici le-alungă
și sufletu-i cu aripi retezate.
Stă pe ciolane pielea ca o pungă,
iar în bășică pietrele se-adună
și-n cap bondari afară vor s-ajungă.
Mi-i ochiul istovit, orbita brună,
iar dinții în gingii abia se-ngaimă
și de-i ating ca instrumentul sună!
Pe față port întipărită spaimă;
aș alunga și corbii fără armă,
în holde cu veșmintele-mi de faimă.
Într-o ureche un paing tot sfarmă
și-n alta cântă-un greier noaptea-ntreagă;
nu dorm de-a horcăitului alarmă.
Amor și vers, mâzgălitura dragă
o folosesc de coș, o zvârl ulucei
sau în latrină ca pe-o terfeloagă.
La ce-aș sculpta întruna ca năucii,
când sunt asemeni celui ce sfâșie
oceanu-n-not, dar îl îneacă mucii?!
Aici mă-aduse arta scumpă mie,
ce-a rupt din glorie și mi-a dat partea:
bătrân și la cherem și-n sărăcie.
Distrus, de n-o veni mai iute moartea.